Fosta olimpică Beth Dobbin este țintuită la pat 22 de ore pe zi din cauza encefalomielitei mialgice

De ce este EM mult mai mult decât o oboseală cronică?

Beth Dobbin duce acum o bătălie mult mai grea decât orice cursă de pe pistă. La 32 de ani, fosta sprinteră olimpică își petrece peste 22 de ore pe zi la pat, fiind diagnosticată cu encefalomielită mialgică (EM).

Această afecțiune severă a obligat-o să renunțe definitiv la sportul căruia i-a dedicat întreaga viață.

Chiar dacă știe că expunerea publică îi poate agrava simptomele, Dobbin a ales să-și împărtășească povestea pentru a trage un semnal de alarmă vital. Într-un interviu acordat BBC Sport, ea a dezvăluit că a ieșit din casă de doar cinci ori în acest an, mai mult pentru vizite medicale.

Până și cele mai simple sarcini îi provoacă luni întregi de suferință. „Am făcut lucruri mărunte, cum ar fi o analiză de sânge, și am zăcut la pat luni de zile după aceea”, a explicat ea.

„Faptul că fac acest interviu de 30 de minute m-ar putea afecta până în 2027.” Cu toate acestea, a ținut să transmită un mesaj lumii exterioare.

Pentru o sportivă de elită obișnuită cu antrenamente intense, aceste limite sunt tragice. Ea își părăsește patul doar ca să mănânce sau să meargă la baie. Luminile puternice, zgomotele, dar și conversațiile îi declanșează crize severe.

„Este o boală care îți distruge viața, nici nu pot exprima în cuvinte”, a spus Dobbin. „Simt că am pierdut totul.” A adăugat că, deși încă își mai are familia, a rămas fără sănătate, independență, carieră și capacitate sportivă.

Primele teste nu i-au oferit Ea a continuat să concureze, sperând că simptomele vor dispărea de la sine. Programul ei era extrem de încărcat, cuprinzând Campionatele Mondiale, Jocurile Commonwealth și Campionatele Europene.

Starea ei s-a înrăutățit însă rapid. S-a luptat cu o durere în gât la Campionatele Mondiale și a simțit amețeli în timpul Jocurilor Commonwealth. La Campionatele Europene, a ratat startul după ce i-a amorțit picioarele în bloc-starturi. A numit această perioadă „anul meu din iad”.

Odihna nu i-a adus nicio alinare. După șase săptămâni de pauză, a încercat o revenire, dar simptomele au copleșit-o după numai trei săptămâni.

Va aduce viitorul o rază de speranță?

Medicii au trimis-o la mai mulți specialiști, care în cele din urmă au diagnosticat-o cu EM.

Dobbin și-a anunțat retragerea în aprilie 2026, după o luptă de trei ani. A pus astfel punct unei cariere strălucite, care a inclus prezența în semifinalele probei de 200 de metri la Tokyo 2020.

De asemenea, a câștigat o medalie de bronz cu ștafetă a Scoției la Jocurile Commonwealth din 2022, a doborât un record scoțian vechi de 34 de ani, și-a adjudecat un titlu britanic și a stabilit un record personal de 22,50 secunde în 2019.

EM provoacă o oboseală severă și persistentă pe care odihna nu o poate repara. Pacienții suferă de dureri, tulburări de somn și probleme de memorie. Orice efort fizic sau mental declanșează un puseu de epuizare post-efort, care îi agravează dramatic simptomele. În prezent, nu există un leac.

Dobbin refuză să-și eticheteze boala drept simplu sindrom de oboseală cronică. Fiind o fostă sportivă care a lucrat în schimburi de opt ore pe lângă antrenamente, ea știe foarte bine ce înseamnă oboseala normală.

„Aș vrea să fie doar oboseală, asta ar fi o plimbare în parc”, a declarat ea. „Dacă aș pune oboseala în topul primelor 20 de simptome ale mele, probabil că nici n-ar intra în clasament.” Simte că întregul ei corp se închide.

Dacă stă în șezut prea mult timp, starea i se înrăutățește.

Familia îi împărtășește suferința.

Tatăl ei, Jim, s-a oferit să o ducă în America pentru a căuta tratamente, mama ei, Jean, se teme pentru viitorul ei, iar sora ei mai mică, Faye, plănuiește să alerge la Maratonul din Yorkshire pentru a strânge fonduri pentru organizația ME Research UK.

Dobbin speră ca cercetările avansate să aducă în sfârșit progrese. Știe că statutul ei de olimpic îi oferă o voce publică pe care alții nu o au.

„Oamenii cred că bolnavii sunt leneși”, a remarcat ea. „Nimeni nu mă contrazice, pentru că de ce a renunța brusc o sportivă după 20 de ani?” Pentru Dobbin, faptul de a vorbi deschis înseamnă să le dea o voce tuturor celor care trăiesc cu această boală.